joi, 31 decembrie 2015

Abținerea de acum

Acum mă ştii... Un gând te mai abţine
Să îţi doreşti mult prea normalul pas
De-a spune că-ţi doreşti să vin la tine,
Fără să-mi duc privirea către ceas.

Mai laşi prezentul bobului-zăbavă,
Să nu se spună că te-ai prea grăbit,
Dar simţi că aşteptarea-ţi e bolnavă
Şi simţi ceea ce rar ai mai simţit.

Vorbim de toate, vrute şi nevrute,
Cuvântul ţi se lasă încurcat,
Uitând idei ce-i sunt de mult ştiute,
Mă lasă a te şti cu-adevărat.

Idei fireşti, prin simpla lor rostire,
Pun semn distict pe fapte de reper,
Şi dau speranței gând de împlinire
Pe drum înălţător până la Cer.

Acum mă ştii... Vorbim... Şi timpul trece,
Dorinţei, rost, ştii bine că-i vei fi,
Că împreună vremuri vom petrece
Şi tot ce simţi, de-a pururi vei simţi.

duminică, 27 decembrie 2015

Privirea de-nceput

Veneai din umbra scenei luminoase,
Pasul ţi-era în trecere, grăbit,
Şi se vedea că nu se da oprit
De gesturi marginale, languroase.

A fost să fie clipă sorocită
Ca eu să uit, trecând, să mă opresc,
Iar tu să mă priveşti, nedumerită
Că pot, nepăsător, să hoinăresc.

Mi-ai spus o vorbă care, înţeleasă,
M-a dus cu gândul către iad şi rai,
Şi m-am întors să-ţi spun că eşti frumoasă,
Dar am tăcut, văzând că nu plecai.

Ne-a fost tăcută prinderea de mână
Şi primii paşi ai drumului comun,
Sete-mi era şi te făceai fântână,
Stele-ţi doreai, voiam să ţi le-adun.

Privirea ne-a lăsat fără cuvinte,
Muriseră în noi împotriviri,
Nu mai puteam găsi nepotriviri,
Găseam doar nopţii vina că-i fierbinte.

miercuri, 16 decembrie 2015

Detașat, dator

Ştiu că-ţi sunt dator, fără-ndoială,
Ştiu şi cât de mult îţi datorez,
Dar mai ştiu că suma e banală,
Când, de ce-i lumesc, mă detaşez.

În trecut nu poate fi lăsată
Nici măcar o clipă din ce-a fost,
Omenescul gând de altădată
Pune-n drept al datoriei rost.

Dar te-ai vrut, firească-nrâurire
Şi pornire fără de motiv,
Dăruind o clipă de iubire
Şi un drum cu sens definitiv.

Ţi-s dator de plată şi răsplată,
Cu răsplata-mi este mult mai greu,
Mintea stă-n răscruce, încurcată,
Căutând spre Cer și Dumnezeu.

Nopţile trăirii împreună
Sunt îndemn şi veşnic lait-motiv
De-a fugi de-a gândului furtună
Şi-a trăi-n firescul instinctiv.

marți, 15 decembrie 2015

Unde-i timpul...?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua-n care cerul înnorat
Ne-a-ndemnat un gând spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara unui vis îndatorat
Pasului întâi spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Noaptea-n care viaţa şi-a luat
Dreptul de-a se trece-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua care nopţii i-a furat
Drumul amintirii-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara-n care-n viaţă am plecat
Cu speranţa înspre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

luni, 14 decembrie 2015

Rotund, cu viață

Pântecul îţi fremăta de viaţă,
Simţământul şi-l avea profund,
Azi, când se începe-a fi rotund,
Îngerii, se vede, te răsfaţă.

Din speranţa clipei, când dorinţa
S-a făcut motiv mijlocitor,
Drumului, mereu, spre viitor,
S-a-ntrupat, în tine, biruinţa.

Câţiva căuta-ne-vor o vină,
Botezând al faptei sens abstract,
Fiind convinşi de-al vorbelor impact
Dacă pun absurdul în lumină.

Noaptea-n care rupte-au fost blesteme
Şi-ai trecut, spre viaţă, de un prag,
Intuind noianul de arţag
Spus-ai că urma-vor anateme.

Azi, prin tine, vieţii îi dai viaţă,
Adevărul are sens profund,
Pântecul ţi-l văd, frumos, rotund,
Îngerii speranţei te răsfaţă...

duminică, 13 decembrie 2015

Nevrere de îngenunchiere

Se spune că, nicicum din întâmplare,
Dorinţa-n timp, neîmplinită, moare,
Că, neavând, motive de speranţă,
Ajunge într-o grea intoleranţă...

Nu mă mai mir, nu am nici îndoială
Că-n grabă, mintea face socoteală,
Şi numără, în logică lumească,
Anii ce-şi are, viața să-şi trăiască.

Dar mă-ndoiesc să cred, în nesimţire,
Că sufletul trăieşte-n înrobire,
Dând minţii o totală-ntâietate,
Crezând în marea ei absurditate.

Povestea vieţii este o poveste
Ce-şi are şi sclipirile-i celeste,
Uitând de-a minţii grea prejudecată
Ca să se simtă binecuvântată.

Multe se spun, puţinul se trăieşte,
Chiar şi iubirea se redefineşte...
Dar sufletul, în taină, stă de pază,
În faţa morţii nu îngenunchează.

sâmbătă, 12 decembrie 2015

Trezire de vis

Din omeneasca nopților visare,
De multe ori mi-e greu să mă trezesc,
Mă-ntreb de ce nu-i noaptea şi mai mare
Să-mi lase timp destul să te iubesc.

Te am în vis motiv de cutezanţă
Spre a-mplini un dat ce mi-a fost dat,
De-a nu trăi o veşnică speranţă
Numind-o,-n neputinţa mea, păcat.

N-am timp prea mult de-a sta în rătăcire,
Nu caut, nu vânez, nu cuceresc,
Din viitor mă-ntorc în amintire
Lăsând prezentul sensului lumesc.

În vise vii şi dai, uşor, de veste
Ca nu cumva, dormind, ceva să uit,
Şi timpul să încerce să conteste
Spunând că de venirea-ţi n-a ştiut.

Tot caut drumul de-a ne fi aproape,
Ca-n fapte să trăim precum în vis
Şi nemurirea-n ea să ne îngroape,
Trăind o veşnicie-n paradis.

vineri, 11 decembrie 2015

Contra zise

Zici că nu vrei, că nu mai are rost,
Că vrei să laşi uitării tot ce-a fost,
Eu însă te-nţeleg, printre cuvinte,
Şi clar îmi e că toate-ţi vin în minte...

Din vorbe-ntorci prezentul în trecut
Punându-i un accent de absolut,
Dar laşi, cu rost firesc, să se-nţeleagă
Dorinţa ce-i la fel, mereu întreagă.

Mă-ndemni să cred, că-n mod normal, firesc,
Mai bine-ar fi să nu îmi amintesc,
Când tac te simt că nu eşti prea convinsă
Ştiindu-te, mereu, de dor, cuprinsă.

Chiar apăsat, pui paiele pe foc,
Și-mi spui că totul ţi-a părut un joc,
Ca tine zic, ştiut fiind, că-mi place
Să te privesc când sânii-ncep să-ţi joace.

Zici că nu vrei, dar zisele-ţi au rost,
Prin amintiri dau sens la tot ce-a fost,
Proorocind firescul altor fapte,
Altor trăiri şi multor alte şoapte.

joi, 10 decembrie 2015

Firesc de seară

Din gândurile nopţii te-ai ivit,
La fel cum te ştiam odinioară,
Doar uneori tăcută şi ştrengară,
Spunându-mi că, visând, ai obosit.

La ceas de seară când priveam tăcut
Un praf de nori fugind de luna plină,
Ca dar te-ai vrut, spunând că sunt de vină,
Şi te răzbuni pe multul timp trecut.

Cumva spontan, cumva premeditat,
Privirii mele te-ai lăsat, iar, goală
Făcându-mă să fiu cu îndrăzneală,
Căzând, cu tine, iarăşi în păcat.

N-aveam nici un motiv, în nici un fel,
Să mă întreb de-aş vrea să fii cuminte,
Zvâcnirea ţi-o simţeam... erai fierbinte,
Instinctual eram şi eu rebel.

În zori de zi mi-ai spus că e târziu,
Şi nu mai ai motive de-a pleca,
Ca tot mai bine e a încerca
Până spre seară doar al tău să fiu.

miercuri, 2 decembrie 2015

Reperul, ca vis

Din amintirea unui Decembrie,
reper de altă viață, ție, Delia
Dacă mi-aș dori să cred în vis,
Tu mi-ai fi motiv la îndemână,
Că ne-am încropit un paradis
Printr-o simplă strângere de mână.

Timpul s-a oprit, surprins, în loc,
Ne lăsa desprinși de-a lui măsură,
Presimțea că nu-i deloc un joc
Ci fireasca vieții aventură.

Nu aveam în nici un fel trecut,
Doar prezentul ne era emblemă,
Dar din prima clipă ne-a plăcut
Să ne fim un dar, nu o problemă.

A fost totul fără de motiv,
Şi cuvinte ne-am avut puține,
Când instinctul clar și obiectiv
Nu s-a mai putut deloc abține.

Gestului cu sens nedefinit
Înțeles, i-ai dat, și anvergură,
Că, simțindu-mi rostul ispitit,
Ne-am trezit surprinși de conjunctură.

Când era deja un fapt real
Omeneasca noastră-mpreunare,
Mi-arătai că n-ar fi anormal
Dacă faptei chiar ne-am fi urmare.

Şi au fost de toate câte-n gând
Zămisleau dorințe spre-mplinire,
Te porneai ca flacără arzând
Și ardeam și eu spre înnoire.

Fără de motiv, la fel, mereu,
Tu erai și vis și fantezie,
Şi, prin tine, deveneam și eu,
Împăcat cu-a vieții-mi frenezie.

Nefiresc ar fi să cred în vis,
Nefiresc ar fi să uit de tine,
Chiar și azi îmi spui, direct, concis,
Că în Cer te știi mereu cu mine.

marți, 1 decembrie 2015

Extazic, amăgire

Dintr-un primăvăratic April, Monicăi
Într-a vremii trecere firească,
Printre vorbe mari ce n-aveau rost,
Viaţa s-a-ntâmplat să ne-ntâlnească,
Şi, întâmplător, trei zile-au fost.

Dintr-a lumii mare îmbulzeală,
Ce-şi avea un fals real motiv,
Am plecat cu mare îndrăzneală,
Fiind atraşi mereu de instinctiv.

Tu erai fierbinte în dorinţă,
Eu grăbit de un instinct normal,
Şi-am purces la fapte, prin voinţă,
Îmboldiți de-al împlinirii val.

Rupţi fiind de gândurile toate,
Universul ne-am fost brusc doar noi,
Când simţeai că pântecul tău poate
Să ne ducă-n ceruri pe-amândoi.

Resimţeau şi sânii tăi zvâcnirea
Ruperii gânditului zăgaz
Ce-şi avea firească-ndatorirea
De-a-ţi deschide drumul spre extaz.

Ca un sens al vieţii, simpla formă
Era faptă şi cuvânt rostit,
Şi-n însemnătatea ei enormă,
Pierderea de timp s-a risipit.

Prima zi, şi-a doua zi, şi-a treia
Pe aceeaşi cale au umblat,
Tu voind să fii mereu femeia
Ce se defineşte prin bărbat.