vineri, 5 februarie 2016

Poveste de contur esențial

Povestea a-nceput fără de veste,
Cu un cuvânt rostit întâmplător,
Şi fapte care-s rupte din poveste
Ca paşi, de neoprit, spre viitor...

Trecându-ţi calea, ţi-ai lăsat privirea
Spre clipa-n care mersul ţi-l priveam,
Şi-am auzit ce-n gând ţi-era vorbirea,
Dar nu ştiu cum nu prea înţelegeam.

Clară era mult pusa întrebare:
Pe unde, prin ce timp ne-am cunoscut?
Mi se părea un fel de evocare
A unui mult prea lung, trăit, trecut.

În ochi găsindu-ţi urme de-amintire,
Nu mai ştiam, în nici un fel, ce sunt,
Nici dacă-i timpul de-a-mi veni în fire,
Gândindu-mă că sunt deja cărunt.

Şi-ai rupt tăcerea... n-ai avut răbdare...
Ceva vroiai a-mi spune... n-ai mai spus,
Plecase gândul dintr-o întrebare
Dar s-a lăsat, de-al clipei sens, sedus.

Aşa fiind, am înţeles că-ţi pasă
De tot ce-n tine, brusc, ai regăsit,
Şi-ai înţeles plecarea de acasă
Împinsă de un dor nestăvilit.

Şi pe deplin ţi-ai înţeles tristeţea
Pentru mai toţi ce-n urma ta priveau,
Acuzatori, numindu-ţi tinereţea,
Motivul pentru care te doreau.

Cuvântul spus îţi definea menirea
Ce-o căutasei ani şi ani la rând,
Când mulţi spuneau că tu refuzi trăirea,
Vrând a te şti pe-acelaşi drum mergând.

Un semn l-ai pus, ca binecuvântare,
Lângă cuvânt, să-l facă mai concret,
Prea conştientă fiind şi de urmare,
Şi de firescul lumii epitet.

Atât, numai atât... Eternitatea
S-a definit prin gest hotărâtor,
Şi-aşa ţi-ai şi înfrânt timiditatea,
Numindu-mă, zâmbind, cuceritor.

Întâiul pas, din miezul de simţire,
Nicicând robit de-al judecăţii rost,
Cum ţi-ai dorit, ţi-a fost şi împlinire,
Şi început de drum, spre Cer, ţi-a fost.

Grăbită faptă... unii-au vrut a zice,
Pierderi de sensuri, întâmplări, păcat...
Chiar încercat-au viaţa să-ţi complice,
Sfidându-te în mod deliberat.

Şi mulți, pe cale,-au vrut să te oprească,
Din drumul ce-ai simţeai ca hărăzit,
Vorbind de rătăcirea-ţi nelumească,
Sau că, pe Dumnezeu, l-ai părăsit.

Dar tu, te-ai hotărât... Nicicum spre moarte
Să ai, după îndemn, în gând, porniri,
Ci-ntotdeauna înspre mai departe,
Spre nemurirea unei mari iubiri.

Acum, ce scriu, s-ar spune că-i poveste
Dintr-un trecut ce e de mult trecut,
Vremuri şi oameni vor să o conteste,
Golind-o de firesc şi conţinut.

Dar viitoru-i dă, fără tăgadă,
Puterea ce-o va trece în real,
Cum azi lăsată e să se-ntrevadă,
Prin semne de contur esenţial.

duminică, 17 ianuarie 2016

Iubito, ninge...

Iubito, ninge, uite cum tot ninge,
Pluteşte albul nesfârşit şi pur,
Chiar dacă-s trist, ninsoarea mă împinge
Somnului nopţii, tainic, să te fur.

Şi să plecăm, uitând de amănunte,
Grăbiţi de gerul care va veni,
Într-o cabană, undeva în munte,
În care noaptea să n-o vrem dormi.

Să-mi stai în braţe, ascultând în sobă
Cum netrăirea vrea să ardă-n foc,
Şi dând podelei rol de garderobă,
Să ne-amintim că ne purtăm noroc.

Când tremurul simţirii de dorinţă
Mă va lăsa sărac de întrebări,
Am să devin al tău, cu bună-ştiinţă,
Cu totul conştienţi şi de urmări.

Gustându-te, voi şti că-ntreaga noapte
Mi te vei vrea plăcerii sfânt altar,
Şi-n rugăciunea prinsă între şoapte,
Ţi-o vei dori-mplinirii corolar.

marți, 5 ianuarie 2016

Întrebare, după...

Acum mă-ntreb de unde-ai apărut,
Când ziua se sfârşea, în miez de noapte,
Care urmări ori care alte fapte,
Te-au îndemnat spre pasul de-nceput?

Au fost atâtea întâmplări ciudate
Şi amintiri prea multe ai uitat...
Chiar şi în vis ţi-e gândul cu păcat...
Ţi-s nopţile, continuu, agitate...

De viaţă fugi, aşa cum ai fugit,
Spre, pururi, mai târziu ori mai departe,
Ca drumul să-l tot schimbi în altă parte...
Chiar şi pe Dumnezeu l-ai izgonit.

Ştiu multe, mult prea multe despre tine,
Dar încă multe n-au un înţeles,
Că te-ai pierdut în propriul interes
Crezând în falsa facere de bine.

Te-ntrebi şi tu, când crezi că-i de ajuns
Trăirea vieţii-n formă, nu-n idee,
Prin renunţări la planuri şi clişee,
De ce nu ai mai mult de un răspuns?

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

În treacăt de noapte

În miez de noapte, te-am privit fugar,
Din teamă, îmi spuneam, eşti obosită,
Nu te vroiai a-mi fi cumva ispită,
Şi nici motiv de zbatere-n zadar.

Din întâmplare ochii mi-au căzut
Spre sânii tăi ce nu aveau răbdare,
Am înţeles fireasca lor chemare,
Am înţeles... şi totuşi am tăcut...

Am zăbovit doar cât să fiu convins
Că-n zbateri e întreaga ta speranţă
Ce încă nu îşi are cutezanţă
Să spună că se simte foc nestins.

În treacăt, prea puţine am vorbit,
Dar tot mereu mi-aluneca privirea,
Spre pântecul ce-şi arăta menirea
Şi dorul de-a se şti dezlănţuit.

Iar coapsele îţi tremurau uşor,
Lăsându-mi să-ntrevăd, ca fantezie,
Un adevăr ce tot va fi să fie,
Când ţie îţi voi fi biruitor.

joi, 31 decembrie 2015

Abținerea de acum

Acum mă ştii... Un gând te mai abţine
Să îţi doreşti mult prea normalul pas
De-a spune că-ţi doreşti să vin la tine,
Fără să-mi duc privirea către ceas.

Mai laşi prezentul bobului-zăbavă,
Să nu se spună că te-ai prea grăbit,
Dar simţi că aşteptarea-ţi e bolnavă
Şi simţi ceea ce rar ai mai simţit.

Vorbim de toate, vrute şi nevrute,
Cuvântul ţi se lasă încurcat,
Uitând idei ce-i sunt de mult ştiute,
Mă lasă a te şti cu-adevărat.

Idei fireşti, prin simpla lor rostire,
Pun semn distict pe fapte de reper,
Şi dau speranței gând de împlinire
Pe drum înălţător până la Cer.

Acum mă ştii... Vorbim... Şi timpul trece,
Dorinţei, rost, ştii bine că-i vei fi,
Că împreună vremuri vom petrece
Şi tot ce simţi, de-a pururi vei simţi.

duminică, 27 decembrie 2015

Privirea de-nceput

Veneai din umbra scenei luminoase,
Pasul ţi-era în trecere, grăbit,
Şi se vedea că nu se da oprit
De gesturi marginale, languroase.

A fost să fie clipă sorocită
Ca eu să uit, trecând, să mă opresc,
Iar tu să mă priveşti, nedumerită
Că pot, nepăsător, să hoinăresc.

Mi-ai spus o vorbă care, înţeleasă,
M-a dus cu gândul către iad şi rai,
Şi m-am întors să-ţi spun că eşti frumoasă,
Dar am tăcut, văzând că nu plecai.

Ne-a fost tăcută prinderea de mână
Şi primii paşi ai drumului comun,
Sete-mi era şi te făceai fântână,
Stele-ţi doreai, voiam să ţi le-adun.

Privirea ne-a lăsat fără cuvinte,
Muriseră în noi împotriviri,
Nu mai puteam găsi nepotriviri,
Găseam doar nopţii vina că-i fierbinte.

miercuri, 16 decembrie 2015

Detașat, dator

Ştiu că-ţi sunt dator, fără-ndoială,
Ştiu şi cât de mult îţi datorez,
Dar mai ştiu că suma e banală,
Când, de ce-i lumesc, mă detaşez.

În trecut nu poate fi lăsată
Nici măcar o clipă din ce-a fost,
Omenescul gând de altădată
Pune-n drept al datoriei rost.

Dar te-ai vrut, firească-nrâurire
Şi pornire fără de motiv,
Dăruind o clipă de iubire
Şi un drum cu sens definitiv.

Ţi-s dator de plată şi răsplată,
Cu răsplata-mi este mult mai greu,
Mintea stă-n răscruce, încurcată,
Căutând spre Cer și Dumnezeu.

Nopţile trăirii împreună
Sunt îndemn şi veşnic lait-motiv
De-a fugi de-a gândului furtună
Şi-a trăi-n firescul instinctiv.