Mărturie întru noi

De când firescul se făcea dorinţă, Loretei

Noi doi suntem o lume şi-mpărţim,
Ceru-i senin şi depărtarea-i ninsă...
Prin tot ce suntem noi , o definim:
Poem rescris şi candelă aprinsă.

Te-aud, în prag de seară, când şopteşti
Câte ceva de cum e pe afară,
Şi-apoi, tăcând, prin gânduri mă priveşti
Şi-ţi simt căldura nopţilor de vară...

Privindu-te deja-ţi văd sânii, goi,
Fremătători, cu dor de dărnicie,
Întru speranţa de a fi mai moi,
Striviţi de-o nebunească fantezie.

Îţi simt dorinţa ce o ai să zbori
Când trupu-ţi e acel ce totul spune,
Şi ochii ce-s spre vis căutători
Mă fac să pierd întreaga raţiune.

Viaţa ne-a fost cumva în contratimp
Când, separaţi de graniţe bizare,
Am fost forţaţi de limite de timp
Care puteau, oricând, să ne separe.

Ne-am fost rătăcitori prin rătăciri,
Ne-a însoţit şi-n vis singurăratea,
Azi ne trăim fireştile trăiri
Ca să putem trăi eternitatea.

Între cerneală şi viaţă

Printre sensuri, Patriciei

Orice se-ntâmplă defineşte rostul
De-a fi-mpreună, zi de zi, mereu,
Azi e un lux şi tot mai mare-i costul
A ne avea şi a ne fi trofeu.

Ți-aș scrie versuri și cu mâna stângă,
De-ar fi aşa să uiţi ce răni te dor,
Versul să-l las în locul tău să plângă,
Precum se face el, întâmplător...

Cu lacrimi să mai scriu o poezie,
Rimând cu tot destinul omenesc,
Suspect fiind de-o mare erezie
Şi vinovat când spun că te iubesc.

Mi-am asumat această îndrăzneală
De-a arăta că sunt ceea ce sunt,
Cu-n amalgam de viaţă şi cerneală
Să te descriu cu dor de amănunt.

Din când în când, pe valuri, în derivă,
Mai eşuez, voit, pe vreun mal,
Şi-ţi spun, printr-o idee evazivă,
Că prin eşec sunt mai sentimental.

Privindu-ţi gândul ştiu că te vrei, mie,
Să-mi fii ca la-nceput, un început,
Așa cum ştii că-mi eşti, o fantezie,
La fel ca-n ziua când ne-am cunoscut...

Un veac de eternitate

Dinspre neuitare, înspre neuitare, Violetei

Nu ştiu cum trece o eternitate,
Dar mi se pare că-i trecut un veac
De când privirea ta îmi era leac,
Lăsând dorinţa ta să mi se-arate...

De zilele-nsorite sunt departe,
În vise doar văd cerul înstelat,
Dar dacă ceaţă nu-i, doar innorat,
Ştiu că departe încă sunt de moarte.

În fiecare noapte mai suspină
Un gând întors din drumu-i spre trecut,
Sedus de vraja primului sărut
Prin care m-ai iertat de orice vină.

Mi-ai fost voinţă de a fi cuminte
Printr-un cuvânt şoptit, înălţător...
Surprinşi de al dorinţelor decor,
Ne-am strecurat afară din veșminte...

Vântul furtunii fruntea îmi atinge
Şi-l simt făcându-şi drumuri în ocol,
Dând de-nţeles că-n juru-mi e mult gol,
Şi că nu simt nici iarna că mă ninge.

Mă mai întorc la umbra părăsită
A unui "eu" ce încă n-a pierit,
A celui ce mai ştii cum te-a iubit,
Fiindu-i leac pe zi şi-n nopţi ispită.

Şi tot mai cred că dragostea-i miracol
Ce trece viaţa de orice obstacol...

Fără de uitare

Omului, în esenţă,

Femeii, prin chintesenţă,

Lenuţa

E timpul să ne-ntoarcem la geneză,
Ca să rămânem tineri cum am fost
Când ne-am trezit cu lumea-n antiteză,
Ce nu găsea iubirii noastre rost.

Să repetăm într-una acea seară,
În care nouă ne-am redat pe noi,
Uitând de a trecutului povară
Şi ne-am trăit, ca unul, amândoi.

Treziţi am fost când orologiu-n piaţă
Bătea, spunând că ne-aşteptam de-un veac,
Să ne întoarcem moartea înspre viaţă,
Avându-ne, pe totdeauna, leac.

Spre neuitare, -n suflet, ca pecete,
S-au pus acele zile ce-au urmat
Când toate se doreau să se repete
Şi, din dorinţa lor, le-am repetat.

În roşu îmbrăcată-n miez de toamnă,
Clepsidrele le-ai răsucit în loc,
Să-mi fii, prin amintiri, singura doamnă
Însemn de adevăr şi de noroc.

Oricât ar trece timpul, nu se poate,
Să fie dat uitării ca tribut,
Ceva ce din întreg se poate scoate,
Ca să se spună că n-a fost făcut.

Şi numai tu, de-mi ceri s-aştern uitarea,
Peste povestea-n care-am fost eroi,
Aş renunţa, cu toată frământarea,
Ce te-ar dori în alte fapte noi.

Voi renunţa, eu singur, numai dacă
Va fi să fie, cumva, într-o zi,
Privighetoarea cântecul să-şi tacă
Şi munţii să coboare în câmpii.

Dar şi aşa, rămâne-vei dorită,
Ca tot ceea ce pare interzis,
Motiv de-a fi, de-a pururea ispită,
De-a fi colocatari, rebeli, în vis.

Vis de ploaie

De când totul se părea firesc... Cristinei

Mi-ai fost iar vis... Ştiu că afară plouă...
Îngenuncheam, cu buzele aprinse
Vânam pe sânii-ţi mari un bob de rouă
Şi mă chemai, cu mâinile întinse...

Mi te lăsai privirii însetate
Cu sânii goi... piciorul alb, subțire,
Mă rechema din lumi îndepărtate
Ca să putem pleca în nemurire.

Mi-erai îndemn prin spusele-ţi din şoapte,
Când mâna ta, aluneca, grăbită,
Că timp avem destul doar pentru fapte,
Că doar prin fapte viaţa-i împlinită.

Când buzele se cautau flămânde
Ori se aveau din pură întâmplare,
Simţeam, vibrându-ţi, coapsele arzânde,
Simţeam dorinţa că e tot mai mare.

Şi îmi spuneai să mă renasc în tine,
Să fii tiparul care mă păstrază,
Ca şi în cer să fii mereu cu mine...
Şi să-mi fii stea ce noapte-mi luminează.

Plouă, chiar plouă, vântu-l simt la tâmple,
Mi-e semn că ploaia mult nu va dura,
Povestea dată ni-i să se întâmple,
Prin vis ni-i dat să ştim ce va urma.

Iarnă altfel

Realităţilor de necontrazis, Irinei

Sunt iernile azi cam ciudate,
Uitat-au să aibă zăpezi,
În minte-mi am multe păstrate,
Iubito, nu vrei să le vezi?

Să mergem, noi doi, împreună
Printre nămeţii din vis,
Când viscolirea adună
Urme de timp sinucis.

Apoi să ne ningă iluzii,
Departe fiind de pământ,
Să fim creatori de confuzii
Dar doritori de avânt.

În iarna aceasta, cu tine,
Am vicii de om aşezat,
Şi-nvăţ că e, totuşi, mai bine,
Să-mi dorm, toată noaptea, în pat.

Sub brad e o umbră profundă
Şi-n juru-i e totul mister,
Lumini de zăpezi ne inundă
Ne vor mai aproape de cer...

Scântei dinadins colorate,
Dau veste că totu-i un joc,
Că viaţa în tine se zbate...
Îmi spun într-o limbă de foc.

Dar din dar

Ninge cu fulgi fără zăpadă
Aşa cum nu ne-am aşteptat,
E dat ca nimeni să nu vadă
Că iarna ni s-a-ndatorat.

Mă uit cum frigul te îmbracă
În mantii albe, străvezii,
Cum înfloresc sub promoroacă,
Din ochii tăi arzând, făclii.

Ninge a mare bucurie
Şi-a basm cu totul împlinit,
Tu-mi spui, dorindu-mi-te, mie,
Că ninge-aşa cum ţi-ai dorit.

Lumina-ţi e de stea polară
Şi glasu-ţi unduieşte blând,
Privirile spre ceruri zboară
De tine sunt, firesc, flămând.

Ninge esenţe de idee
Din floarea gândului curat,
Când mă doreşti ca şi femeie,
Şi-ajungem să mă ai bărbat.

Pe lângă noi cad fulgi din vise,
Te gust şi gustu-ţi e nectar,
Ne-au fost atâtea interzise,
De-acum ne suntem dar din dar...

Secundă din destin

Ţi-am sărutat, în zori de zi, o pleoapă,
Şi-am prins pe buze şi suspinul tău,
Şi plânsul ce-ar fi dat să se înceapă
Ca nu cumva să-ţi facă vreun rău.

Ţi-am sărutat căuşul palmei tale
În care m-ai păstrat fără să ştiu
De când, în vis, ne căutam o cale
De-a reveni-n destin, într-un târziu.

Şi tot venind, de dincolo de vreme
Pierduţi de lume şi de negăsit
N-avem nici un motiv de a ne teme,
Urmând un crez etern şi nerostit.

Am sărutat privirea unei clipe
Ce-n zâmbetul trezirii s-a ivit,
Vestind sfârşitul marilor risipe,
În care mult prea mult ne-am irosit.

Am sărutat secunda efemeră
Şi ţi-am jurat că o păstrez mereu
În cartea care stă pe raft, stingheră,
Şi-n ea e scris destinul tău şi-al meu.