Poveste de contur esențial

Povestea a-nceput fără de veste,
Cu un cuvânt rostit întâmplător,
Şi fapte care-s rupte din poveste
Ca paşi, de neoprit, spre viitor...

Trecându-ţi calea, ţi-ai lăsat privirea
Spre clipa-n care mersul ţi-l priveam,
Şi-am auzit ce-n gând ţi-era vorbirea,
Dar nu ştiu cum nu prea înţelegeam.

Clară era mult pusa întrebare:
Pe unde, prin ce timp ne-am cunoscut?
Mi se părea un fel de evocare
A unui mult prea lung, trăit, trecut.

În ochi găsindu-ţi urme de-amintire,
Nu mai ştiam, în nici un fel, ce sunt,
Nici dacă-i timpul de-a-mi veni în fire,
Gândindu-mă că sunt deja cărunt.

Şi-ai rupt tăcerea... n-ai avut răbdare...
Ceva vroiai a-mi spune... n-ai mai spus,
Plecase gândul dintr-o întrebare
Dar s-a lăsat, de-al clipei sens, sedus.

Aşa fiind, am înţeles că-ţi pasă
De tot ce-n tine, brusc, ai regăsit,
Şi-ai înţeles plecarea de acasă
Împinsă de un dor nestăvilit.

Şi pe deplin ţi-ai înţeles tristeţea
Pentru mai toţi ce-n urma ta priveau,
Acuzatori, numindu-ţi tinereţea,
Motivul pentru care te doreau.

Cuvântul spus îţi definea menirea
Ce-o căutasei ani şi ani la rând,
Când mulţi spuneau că tu refuzi trăirea,
Vrând a te şti pe-acelaşi drum mergând.

Un semn l-ai pus, ca binecuvântare,
Lângă cuvânt, să-l facă mai concret,
Prea conştientă fiind şi de urmare,
Şi de firescul lumii epitet.

Atât, numai atât... Eternitatea
S-a definit prin gest hotărâtor,
Şi-aşa ţi-ai şi înfrânt timiditatea,
Numindu-mă, zâmbind, cuceritor.

Întâiul pas, din miezul de simţire,
Nicicând robit de-al judecăţii rost,
Cum ţi-ai dorit, ţi-a fost şi împlinire,
Şi început de drum, spre Cer, ţi-a fost.

Grăbită faptă... unii-au vrut a zice,
Pierderi de sensuri, întâmplări, păcat...
Chiar încercat-au viaţa să-ţi complice,
Sfidându-te în mod deliberat.

Şi mulți, pe cale,-au vrut să te oprească,
Din drumul ce-ai simţeai ca hărăzit,
Vorbind de rătăcirea-ţi nelumească,
Sau că, pe Dumnezeu, l-ai părăsit.

Dar tu, te-ai hotărât... Nicicum spre moarte
Să ai, după îndemn, în gând, porniri,
Ci-ntotdeauna înspre mai departe,
Spre nemurirea unei mari iubiri.

Acum, ce scriu, s-ar spune că-i poveste
Dintr-un trecut ce e de mult trecut,
Vremuri şi oameni vor să o conteste,
Golind-o de firesc şi conţinut.

Dar viitoru-i dă, fără tăgadă,
Puterea ce-o va trece în real,
Cum azi lăsată e să se-ntrevadă,
Prin semne de contur esenţial.

Iubito, ninge...

Iubito, ninge, uite cum tot ninge,
Pluteşte albul nesfârşit şi pur,
Chiar dacă-s trist, ninsoarea mă împinge
Somnului nopţii, tainic, să te fur.

Şi să plecăm, uitând de amănunte,
Grăbiţi de gerul care va veni,
Într-o cabană, undeva în munte,
În care noaptea să n-o vrem dormi.

Să-mi stai în braţe, ascultând în sobă
Cum netrăirea vrea să ardă-n foc,
Şi dând podelei rol de garderobă,
Să ne-amintim că ne purtăm noroc.

Când tremurul simţirii de dorinţă
Mă va lăsa sărac de întrebări,
Am să devin al tău, cu bună-ştiinţă,
Cu totul conştienţi şi de urmări.

Gustându-te, voi şti că-ntreaga noapte
Mi te vei vrea plăcerii sfânt altar,
Şi-n rugăciunea prinsă între şoapte,
Ţi-o vei dori-mplinirii corolar.

Întrebare, după...

Acum mă-ntreb de unde-ai apărut,
Când ziua se sfârşea, în miez de noapte,
Care urmări ori care alte fapte,
Te-au îndemnat spre pasul de-nceput?

Au fost atâtea întâmplări ciudate
Şi amintiri prea multe ai uitat...
Chiar şi în vis ţi-e gândul cu păcat...
Ţi-s nopţile, continuu, agitate...

De viaţă fugi, aşa cum ai fugit,
Spre, pururi, mai târziu ori mai departe,
Ca drumul să-l tot schimbi în altă parte...
Chiar şi pe Dumnezeu l-ai izgonit.

Ştiu multe, mult prea multe despre tine,
Dar încă multe n-au un înţeles,
Că te-ai pierdut în propriul interes
Crezând în falsa facere de bine.

Te-ntrebi şi tu, când crezi că-i de ajuns
Trăirea vieţii-n formă, nu-n idee,
Prin renunţări la planuri şi clişee,
De ce nu ai mai mult de un răspuns?

În treacăt de noapte

În miez de noapte, te-am privit fugar,
Din teamă, îmi spuneam, eşti obosită,
Nu te vroiai a-mi fi cumva ispită,
Şi nici motiv de zbatere-n zadar.

Din întâmplare ochii mi-au căzut
Spre sânii tăi ce nu aveau răbdare,
Am înţeles fireasca lor chemare,
Am înţeles... şi totuşi am tăcut...

Am zăbovit doar cât să fiu convins
Că-n zbateri e întreaga ta speranţă
Ce încă nu îşi are cutezanţă
Să spună că se simte foc nestins.

În treacăt, prea puţine am vorbit,
Dar tot mereu mi-aluneca privirea,
Spre pântecul ce-şi arăta menirea
Şi dorul de-a se şti dezlănţuit.

Iar coapsele îţi tremurau uşor,
Lăsându-mi să-ntrevăd, ca fantezie,
Un adevăr ce tot va fi să fie,
Când ţie îţi voi fi biruitor.