Fără de uitare

Omului, în esenţă,

Femeii, prin chintesenţă,

Lenuţa

E timpul să ne-ntoarcem la geneză,
Ca să rămânem tineri cum am fost
Când ne-am trezit cu lumea-n antiteză,
Ce nu găsea iubirii noastre rost.

Să repetăm într-una acea seară,
În care nouă ne-am redat pe noi,
Uitând de a trecutului povară
Şi ne-am trăit, ca unul, amândoi.

Treziţi am fost când orologiu-n piaţă
Bătea, spunând că ne-aşteptam de-un veac,
Să ne întoarcem moartea înspre viaţă,
Avându-ne, pe totdeauna, leac.

Spre neuitare, -n suflet, ca pecete,
S-au pus acele zile ce-au urmat
Când toate se doreau să se repete
Şi, din dorinţa lor, le-am repetat.

În roşu îmbrăcată-n miez de toamnă,
Clepsidrele le-ai răsucit în loc,
Să-mi fii, prin amintiri, singura doamnă
Însemn de adevăr şi de noroc.

Oricât ar trece timpul, nu se poate,
Să fie dat uitării ca tribut,
Ceva ce din întreg se poate scoate,
Ca să se spună că n-a fost făcut.

Şi numai tu, de-mi ceri s-aştern uitarea,
Peste povestea-n care-am fost eroi,
Aş renunţa, cu toată frământarea,
Ce te-ar dori în alte fapte noi.

Voi renunţa, eu singur, numai dacă
Va fi să fie, cumva, într-o zi,
Privighetoarea cântecul să-şi tacă
Şi munţii să coboare în câmpii.

Dar şi aşa, rămâne-vei dorită,
Ca tot ceea ce pare interzis,
Motiv de-a fi, de-a pururea ispită,
De-a fi colocatari, rebeli, în vis.